Aurora Trif
Dublin City University – Business School

Ovidiu Goran
Vrije University, Amsterdam School of Business and Economics

REZUMAT

Relațiile industriale (RI) se referă la gestionarea interacțiunilor dintre lucrători și reprezentanții acestora (în continuare denumite sindicate, reprezentanți ai salariaților etc.) pe de o parte, și angajatori și reprezentanții acestora (de exemplu, patronate sau manageri) pe de altă parte, inclusiv reglementările comune care stabilesc termenii și condițiile de muncă (Trif și Paolucci, 2019). În general, există două condiții prealabile interdependente pentru existența reglementărilor comune între aceste două părți. Prima este ca dispozițiile legale să nu interzică libertatea de asociere, dreptul la negociere colectivă și dreptul de a declanșa acțiuni sindicale. A doua condiție este existența reprezentanților lucrătorilor și angajatorilor (actori RI) care pot, fie voluntar, fie prin obligații impuse de reglementările legale, să stabilească împreună standardele muncii. Spre deosebire de țările anglo-saxone, unde actorii RI preferă interacțiunile voluntare, în România există o tradiție puternică de a se baza pe reglementări legale pentru gestionarea relațiilor dintre actorii RI (Trif, 2004). În consecință, punctele de cotitură în relațiile industriale românești au fost asociate cu schimbări radicale în drepturile lucrătorilor și angajatorilor de a se asocia, de a negocia colectiv și de a declanșa acțiuni sindicale. Mai mult, doar schimbările care au avut o durată de cel puțin 10 ani sunt considerate puncte de cotitură în RI în acest capitol.

Pe baza acestor criterii, în România au existat trei puncte de cotitură în relațiile industriale, legate de schimbări politice și economice mai largi în Europa. Introducerea regimului comunist în România după cel de-al Doilea Război Mondial a marcat primul punct de cotitură major, iar prăbușirea regimului comunist a condus la al doilea. După 1989, România a dezvoltat un tip distinct de societate neoliberală, cu instituții statale slabe, o mare centralizare și o acoperire ridicată a negocierilor colective, precum și o putere relativ mare de mobilizare a sindicatelor până la criza din 2008 (Bohle și Greskovits, 2012). În schimbul acceptării de către sindicate a reformelor economice menite să transforme economia planificată central în economie de piață în anii 1990, guvernele române au acceptat cerințele sindicatelor pentru un mediu instituțional favorabil (de exemplu, extinderea erga omnes a acordurilor colective sectoriale și intersectoriale). Deși România a avut, de jure, unul dintre cele mai favorabile cadre legale de RI pentru sindicate din regiune până în 2008, de facto aplicarea reglementărilor muncii era adesea dificilă (Trif, 2016). Mai mult, condițiile pentru acordarea asistenței financiare internaționale impuse de Troica (i.e. Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Centrală Europeană) au contribuit la subminarea drepturilor sindicale fundamentale în timpul crizei financiare internaționale din 2008, ceea ce a dus la al treilea punct de cotitură. În contrast, instrumentele UE adoptate după 2017 pentru a sprijini drepturile sociale au declanșat schimbări legale importante în 2022, care au consolidat de jure drepturile sindicale fundamentale în România (Goran et al., 2023), însă este prea devreme pentru a evalua dacă aceste schimbări vor conduce de facto la un alt punct de cotitură.